Desfacerea adopției în România: o măsură excepțională, între interesul copilului și protecția părinților adoptiv

Există dosare care nu încep din lipsă de iubire.
Încep din epuizare, teamă, agresiune, neputință și din sentimentul că toate încercările de a salva relația de familie au eșuat.

Există părinți adoptivi care au oferit timp, afecțiune, stabilitate, tratamente, educație și siguranță, dar care ajung, după ani de eforturi, să trăiască în propria locuință sub amenințare, violență sau o presiune psihologică greu de suportat. Uneori, comportamentele copilului sau ale tânărului adoptat pot avea legătură cu traume timpurii, tulburări emoționale, experiențe de abandon ori afecțiuni care necesită intervenție specializată. Explicația psihologică poate fi esențială pentru înțelegerea situației, dar nu înlătură realitatea suferinței celui agresat. Abordarea informată de traumă presupune tocmai evaluarea nevoilor copilului și ale familiei, nu ignorarea pericolului suportat de unul dintre membrii acesteia.

În limbajul cotidian se folosește, uneori, expresia dură: „părinții vor să dea copilul înapoi”.
Juridic și uman, această formulare este greșită.

Copilul nu este un bun care poate fi returnat, iar adopția nu este un contract încheiat pentru o perioadă de probă. În același timp, nici părintele adoptiv nu este o resursă inepuizabilă, obligată să suporte orice formă de violență, abuz sau pericol numai pentru a nu fi acuzat că „a eșuat”.

Interesul superior al copilului nu înseamnă sacrificarea nelimitată a siguranței părintelui. Iar protejarea părintelui nu înseamnă culpabilizarea copilului.
Ambele realități trebuie analizate cu seriozitate, fără prejudecăți și fără verdicte morale grăbite.

1. Adopția creează o filiație reală, nu una provizorie

Potrivit Codului civil, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

După încuviințarea definitivă a adopției:

• adoptatorul dobândește drepturile și îndatoririle unui părinte;
• copilul adoptat dobândește statutul juridic al unui copil firesc;
• se creează legături de rudenie cu familia adoptatorului;
• raporturile de rudenie cu familia biologică încetează, cu excepțiile prevăzute de lege;
• copilul dobândește, de regulă, numele familiei adoptive.

Din punct de vedere juridic, nu există o categorie de „părinte mai puțin părinte” pentru simplul motiv că filiația a fost stabilită prin adopție. Adoptatorul are față de copilul adoptat aceleași drepturi și îndatoriri pe care le are părintele față de copilul său biologic.

Această asimilare explică de ce adopția nu poate fi desfăcută:

• printr-o declarație unilaterală a părinților;
• prin acordul dintre părinții adoptivi și copil;
• printr-o cerere adresată administrativ DGASPC;
• printr-un înscris notarial;
• prin simpla separare în fapt;
• pentru incompatibilitate de caracter sau pierderea legăturii afective.

Codul civil prevede că adopția poate înceta numai prin desfacere, anulare sau constatarea nulității, fiecare dintre aceste instituții având condiții proprii și un domeniu strict de aplicare.

2. De ce este atât de greu să se ajungă la desfacerea adopției?

Caracterul dificil al procedurii nu este întâmplător.
Legea urmărește să garanteze copilului stabilitatea raporturilor de familie. Dacă adopția ar putea fi revocată pentru simple dificultăți de adaptare, pentru conflicte sau pentru dezamăgirea uneia dintre părți, securitatea juridică și emoțională a copilului ar deveni iluzorie.

De aceea, desfacerea adopției este o măsură excepțională.

Instanța nu este chemată să decidă cine este „bun” și cine este „rău”, ci să stabilească:

• dacă familia mai poate funcționa în condiții de siguranță;
• dacă au existat intervenții reale pentru salvarea relației;
• dacă este necesară o măsură de protecție;
• ce riscuri există pentru copil și pentru ceilalți membri ai familiei;
• care soluție produce, pe termen lung, cel mai mic prejudiciu.

Dificultatea procedurii protejează copilul împotriva unor decizii impulsive. Însă aceeași dificultate poate deveni apăsătoare pentru părintele adoptiv care se confruntă cu un pericol real și care descoperă că legea nu îi permite pur și simplu să renunțe la filiație.

3. În ce situații poate fi desfăcută adopția?

Codul civil reglementează mai multe ipoteze distincte.

3.1. Desfacerea de drept în cazul unei noi adopții

Adopția se desface de drept atunci când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat, iar copilul este adoptat ulterior de o altă persoană sau familie.

În acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii prin care este încuviințată noua adopție. Este o situație specială, care nu are legătură cu un conflict între copil și părinții adoptivi.

3.2. Desfacerea adopției copilului minor atunci când este necesară o măsură de protecție

Aceasta este ipoteza cea mai importantă pentru familiile care se confruntă cu o criză gravă în timpul minorității copilului.

Potrivit art. 476 alin. (2) din Codul civil, adopția poate fi desfăcută atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

1. față de copil este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege;
2. desfacerea adopției este în interesul superior al copilului.

Adopția se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este dispusă măsura de protecție.

Așadar, în cazul copilului minor, părinții adoptivi nu au, în mod obișnuit, o acțiune prin care să solicite pur și simplu instanței: „nu mai putem continua adopția”.

Calea juridică presupune, de regulă:

• sesizarea DGASPC;
• evaluarea copilului și a familiei;
• stabilirea riscurilor;
• identificarea serviciilor care pot evita separarea;
• efectuarea unei evaluări psihologice, psihiatrice, sociale și educaționale, după caz;
• analizarea necesității unei măsuri de protecție specială;
• sesizarea instanței competente;
• demonstrarea faptului că măsura este necesară și că desfacerea adopției servește interesului superior al copilului.

Măsurile de protecție specială sunt reglementate de Legea nr. 272/2004 și includ, în principal, plasamentul și plasamentul în regim de urgență.

O relație conflictuală, rezultatele școlare slabe, opoziția specifică adolescenței sau faptul că părinții și copilul „nu se mai înțeleg” nu determină automat desfacerea adopției.

În schimb, pot justifica o evaluare urgentă situații precum:

• violența repetată și gravă;
• amenințările serioase;
• comportamentele care pun în pericol viața ori integritatea membrilor familiei;
• fuga repetată și expunerea copilului la pericole majore;
• conduitele distructive severe;
• necesități psihiatrice sau terapeutice care nu mai pot fi gestionate în siguranță în mediul familial;
• dezintegrarea completă și ireversibilă a relațiilor familiale.

3.3. Desfacerea adopției la cererea adoptatorului

Codul civil permite adoptatorului sau familiei adoptatoare să solicite desfacerea adopției numai în situații de o gravitate deosebită.

Cererea poate fi formulată dacă adoptatul:

• a atentat la viața adoptatorului, a ascendenților ori a descendenților acestuia; sau
• s-a făcut vinovat, față de adoptator, de fapte penale pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin doi ani.

Există însă o limitare esențială: adoptatorul poate cere desfacerea adopției în acest temei numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior.

3.4. Desfacerea adopției la cererea adoptatului

Și persoana adoptată poate cere desfacerea adopției atunci când adoptatorul s-a făcut vinovat față de aceasta de faptele grave prevăzute de art. 477 din Codul civil.

4. Desfacerea adopției nu trebuie confundată cu anularea sau nulitatea adopției

Desfacerea adopției

Desfacerea privește o adopție care a fost valabil încheiată, dar care încetează ulterior, pentru motivele excepționale prevăzute de lege.

Anularea adopției

Adopția poate fi anulată la cererea persoanei chemate să consimtă la încheierea sa, dacă acel consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență. Acțiunea trebuie formulată în termen de șase luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la încetarea violenței, dar nu mai târziu de doi ani de la încheierea adopției.

Nulitatea absolută a adopției

Sunt lovite de nulitate adopția fictivă și adopția încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de fond, atunci când legea nu prevede o altă sancțiune.

5. De ce părinții adoptivi pot ajunge victime

A spune că un părinte adoptiv poate deveni victimă nu înseamnă a transforma copilul adoptat într-un acuzat colectiv și nici a ignora traumele sale. Înseamnă a recunoaște o realitate concretă: uneori, într-o familie, persoana care exercită rolul de îngrijitor poate fi, în același timp, victima unor agresiuni, amenințări sau fapte penale.

6. Când sistemul de adopție contribuie la vulnerabilitatea familiei

Procedura de potrivire ar trebui să urmărească compatibilitatea dintre nevoile reale ale copilului și resursele familiei adoptatoare. Cu toate acestea, în anumite cazuri, criza poate fi favorizată de evaluare insuficientă, informații incomplete, pregătire insuficientă a părinților sau intervenție tardivă.

7. Ce trebuie să facă părinții adoptivi atunci când situația devine periculoasă

1. Să protejeze imediat viața și integritatea persoanelor (apel 112, ordin de protecție).
2. Să sesizeze DGASPC în scris, cu solicitări concrete.
3. Să documenteze fiecare incident (cronologie, dovezi, procese-verbale).
4. Să solicite o evaluare clinică adecvată (psihiatrie, psihologie, traumă).
5. Să nu recurgă la o separare informală.
6. Să stabilească strategia juridică înainte de introducerea acțiunii.

8. Ce documente pot fi relevante

Hotărârea de adopție, certificatul de naștere, dosarul de potrivire, rapoartele de monitorizare, sesizările DGASPC, evaluări psihologice/psihiatrice, procese-verbale de poliție, certificate medico-legale, plângeri penale etc.

9. Care este instanța competentă?

Cererile privind încetarea adopției sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului (sau Tribunalul București). Procedura se judecă în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului, este scutită de taxă de timbru, iar primul termen se fixează rapid.

10. Copilul este ascultat de instanță

Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. Opinia sa se analizează în raport cu vârsta și maturitatea, dar decizia rămâne a instanței.

11. Ce va analiza instanța?

Istoricul copilului, gravitatea incidentelor, riscurile, intervențiile terapeutice, cooperarea părinților, alternativa de protecție, opinia copilului, poziția DGASPC și a ANPDCA.

12. Ce efecte produce încetarea adopției?

Părinții firești redobândesc, în principiu, drepturile părintești, dar instanța poate decide tutela sau altă măsură de protecție dacă revenirea la părinții biologici nu este în interesul copilului. Numele și raporturile de rudenie se modifică.

13. Poate fi obligat părintele adoptiv să continue conviețuirea în condiții de pericol?

Nu. Menținerea filiației nu înseamnă obligația de a tolera violența. Părintele poate solicita măsuri urgente de protecție, ordin de protecție, intervenție medicală și evaluare DGASPC.

14. Desfacerea adopției nu trebuie privită exclusiv ca un eșec

Uneori este consecința unor fapte grave, alteori recunoașterea că familia nu mai poate continua în siguranță. A cere ajutor nu înseamnă abandon.

Concluzie

Desfacerea adopției în România este una dintre cele mai complexe proceduri din dreptul familiei. Înaintea introducerii unei acțiuni trebuie stabilite temeiul juridic exact, măsurile urgente de protecție, rolul DGASPC și al ANPDCA, situația medicală și psihologică, cronologia incidentelor și probele disponibile.

Notă: Articolul are caracter general și informativ. Stabilirea soluției juridice necesită analiza actelor și a circumstanțelor fiecărui caz.