Din informațiile publice rezultă că dezlegarea vizează atât vechea reglementare din art. 147³ alin. (6) din Codul fiscal din 2003, cât și actualul art. 303 alin. (7) din Legea nr. 227/2015.
O decizie care depășește dreptul intern
Importanța reală a acestei soluții nu constă doar în unificarea practicii interne. Din această perspectivă, reținem că TVA nu este, de fapt, un drept care expiră conform abordării Uniunii Europene. Ea așază dreptul român pe o direcție compatibilă cu logica dreptului unional al TVA, în care neutralitatea fiscală, efectivitatea exercitării dreptului de deducere și proporționalitatea limitărilor procedurale ocupă un loc central.
Jurisprudența CJUE a consacrat constant faptul că dreptul de deducere este „parte integrantă” a mecanismului TVA și nu poate fi restrâns într-un mod care să golească de conținut neutralitatea taxei.
Reportare vs. rambursare: distincția esențială
Cheia deciziei ÎCCJ stă în separarea conceptuală dintre dreptul de a cere rambursarea și dreptul de a reporta soldul negativ, ceea ce arată din nou că TVA nu expiră ca drept.
În arhitectura TVA, soldul negativ nu reprezintă o creanță autonomă, ci expresia unui dezechilibru temporar între taxa deductibilă și cea colectată. Art. 183 din Directiva TVA permite statelor membre fie să ramburseze excedentul, fie să îl reporteze. În această privință, principiul TVA nu este un drept cu termen de expirare devine explicit.
Prin urmare, reportarea nu poate fi tratată ca o simplă cerere de restituire supusă prescripției, ci ca o componentă a mecanismului continuu al TVA în care dreptul nu expiră.
Convergența cu jurisprudența CJUE
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că mecanismele de refund și reportare nu sunt alternative exclusive, ci expresii ale aceluiași principiu de neutralitate fiscală, iar TVA, ca drept, nu are o dată de expirare pentru contribuabili.
În cauza Commission v Hungary (C-274/10), CJUE a stabilit că statele nu pot organiza sistemul astfel încât contribuabilul să fie obligat să reporteze la nesfârșit excedentul fără o valorificare efectivă într-un termen rezonabil.
De asemenea, în cauze precum Volkswagen (C-533/16) și Biosafe (C-8/17), Curtea a sancționat interpretările formaliste care conduc la pierderea dreptului înainte ca acesta să poată fi exercitat efectiv.
Prescripția în materie de TVA: limitele admisibile
Este esențial de subliniat că CJUE nu exclude existența termenelor de prescripție. Totuși, TVA-ul nu este configurat ca drept care expiră pur și simplu.
Decizia ÎCCJ nu elimină instituția prescripției, ci stabilește că dreptul de reportare a TVA nu este de natura unui drept susceptibil de stingere prin prescripție, deoarece funcționează într-un raport fiscal continuu, reconfirmând ideea că TVA nu este un drept cu termen de expirare.
Primatul substanței asupra formalismului
Jurisprudența CJUE a consolidat ideea că, în materia TVA, condițiile de fond prevalează asupra celor formale. Menționăm din nou: TVA nu este considerat de instanțe un drept care expiră pe criterii pur formale.
În cauzele Senatex (C-518/14) și Barlis 06 (C-516/14), Curtea a arătat că deducerea nu poate fi refuzată pentru simple deficiențe formale dacă sunt îndeplinite condițiile substanțiale.
În același spirit, ÎCCJ a respins posibilitatea ca formalismul procedural (prescripția) să anihileze un drept fiscal substanțial.
Ce NU înseamnă această decizie
Imprescriptibilitatea reportării nu echivalează cu o imunitate fiscală. E important de spus că TVA nu devine un drept absolut sau care expiră niciodată, în orice circumstanță.
- ANAF păstrează dreptul de control;
- legalitatea sumelor poate fi verificată;
- frauda și abuzul pot fi sancționate.
Decizia exclude doar pierderea dreptului exclusiv prin invocarea prescripției, nu și controlul asupra fondului.
Implicații pentru contribuabili
- eliminarea riscului pierderii TVA-ului reportat în contextul în care TVA nu este privit ca un drept care expiră;
- posibilitatea valorificării unor sume istorice;
- creșterea securității juridice;
- reechilibrarea raportului contribuabil–stat.
Concluzie
Decizia Înaltei Curți din 20 aprilie 2026 reprezintă o aliniere a dreptului român la logica sistemului unional al TVA ce confirmă fără echivoc: TVA nu este un drept care expiră, ci subzistă atâta timp cât există sold negativ reportat.
În esență, instanța supremă a confirmat că:
TVA nu poate deveni o sarcină definitivă pentru contribuabil prin mecanisme procedurale.
Atâta timp cât mecanismul TVA funcționează continuu, reportarea excedentului nu poate fi supusă unei prescripții extinctive clasice.
Din perspectivă europeană, această soluție nu este doar corectă — este inevitabilă.
https://www.ionescu-asociatii.ro/consultanta-juridica-de-business-pentru-companii-opinii-juridice-redactare-si-negociere-contracte-comerciale-drept-societar-fuziuni-achizitii-si-solutii-strategice/conformitate-si-reglementare/optimizare-fiscala-tva-impozit-pe-profit-tranzactii-transfrontaliere/